Ceaiul, un mod de viaţă

Cup of tea and teapot with blooming tea on blur green background

Cine n-a băut măcar un ceai? Dar cum îl bem? Turnăm apă fierbinte peste nişte plante, strecurăm şi gata. Îl bem de sete sau când ne e frig şi îl clasificăm după cum ne place sau nu ne place şi trebuie să recunoaştem că noi, cei de pe aici, am preluat doar ceaiul fără să ne însuşim profunzimea de dincolo de infuzie. Ne place recuzita, ne prefacem că ne pricepem dar pentru mulţi dintre noi originile ceaiului sunt confuze. Trebuie să ne reamintim că în China, chiar şi în zilele noastre, ceaiul nu este doar o băutură, ci şi o doză de apă divină la care apelează cei care doresc să se apropie de propriul suflet.

Ceaiul, o legendă şi o istorie
După cum bine ştim, planta de ceai îşi are originile în Sud-Estul Asiei şi a fost întrebuinţată pentru prima dată de chinezii din provincia Yunnan, în timpul dinastiei Shang, ca medicament dar, cu timpul, frunzele de ceai au fost folosite şi la prepararea mâncărurilor şi a băuturilor. Taoiştii îl considerau elixirul vieţii, iar budiştii îl foloseau în lupta cu somnul, în timpul lungilor ore de meditaţie.
Una dintre legendele chinezeşti spune că ceaiul a fost descoperit de împăratul chinez Shennong, după ce i-au căzut în apa fierbinte pe care o bea la umbra unui copac, câteva frunze iar licoarea colorată şi puternic aromată l-a impresionat profund.
După aceea, în timp şi cu precădere între secolele IV şi V, ceaiul a devenit băutura favorită a chinezilor din valea fluviului Yang-tse, apoi s-a răspândit în toată China şi în Tibet, unde nu creştea dar unde era importat pe celebra rută comercială – Drumul Ceaiului şi al Cailor. Primele reţete prevedeau în procedură ca frunzele trecute prin vapori să fie zdrobite şi amestecate cu orez, ghimbir, coajă de portocală, mirodenii, lapte şi ceapă. Din această compoziţie se făceau turte care se coceau şi apoi se pisau între două foi de hârtie iar din pulberea rezultată se prepara ceaiul. Evoluţia lui a avut loc în trei mari etape: ceaiul clocotind (dinastia Tang), ceaiul bătut (dinastia Song) şi ceaiul infuzat (dinastia Ming). În timpul dinastiei Tang (618 – 907 A.D.) ceaiul a devenit foarte popular, şi tot atunci a apărut primul tratat de ceai, Cha Jing (Obiceiurile ceaiului) scris de poetul Lu Yu. Lucrarea în trei volume, Cha Jing, este considerată şi în prezent ca fiind un fel de biblie a ceaiului, în care sunt tratate toate subiectele posibile legate de această plantă şi băutură.

yixing boccaroBoccaro, ceainicul fermecat
Aşa cum reiese din scrierile istorice, chinezii sunt primii cărora le este atribuit obiceiul de consum al ceaiului. Pe vremuri, savanţii obişnuiau să facă petreceri la care beau ceai şi improvizau poezii. Încă de pe timpul Dinastiei Han, de peste 2.000 ani se arată că ceaiul de calitate a fost rezervat mereu familiei imperiale, care avea obiceiuri proprii practicate la cumpărarea, fierberea şi consumarea lui, inclusiv vesela specială.
În perioadele istorice dinaintea Dinastiei Tang, oamenii foloseau aceleaşi ustensile pentru mâncare şi ceai dar odată cu extinderea consumului de ceai la nivelul întregii populaţii, chinezii au început să folosească ustensile diferite pentru consumul de ceai şi astfel spre sfârşitul dinastiei Tang a apărut ceainicul boccaro. Acest tip de ceainic este denumit astfel deoarece are o formă simplă, modestă şi elegantă şi este făcut dintr-o argilă fină din localitatea Yixing, de culoare purpurie. Astfel, Yixing a devenit până la sfârşitul Dinastiei Song centrul principal de producţie a ceainicului boccaro şi rămâne localitatea cea mai cunoscută pentru fabricarea acestuia, chiar şi în zilele noastre. Yixing se află situată între provinciile Jiangsu, Zhejiang şi Anhui, pe malul lacului Taihu beneficiind de un pământ fertil unde existau plantaţii de ceaiuri imperiale încă din timpul Dinastiei Tang şi în contextul în care mulţi oameni au deprins meşteşugul olăritului de ceainice.
Ceainicul făcut din boccaro este preferatul iubitorilor, iar acest lucru se datorează faptului că are o permeabilitate mare la aer favorizând astfel menţinerea mai mult timp a aromei originale a ceaiului.
Cel mai cunoscut în producerea ceainicului boccaro este maestrul ceramist Gong Chun consemnat astfel în istoria Dinastiei Ming. Care a lansat un stil aparte iar ceainicele făcute de el îi poartă numele şi sunt considerate în prezent mai valoroase decât bijuteriile antice din aur şi argint. Un alt maestru este Chen Hongshou, care a trăit în perioada de mijloc a Dinastiei Qing iar ceainicele făcute de el sunt adevărate opere de artă, datorită detaliilor artistice picturale, artizanale şi caligrafice, reprezentând piese reper pentru meşteşugarii care i-au succedat.

Chinese-Tea-Expo

Ceaiul, un mod de viaţă
O vorbă chinezească spune că un chinez nu poate trăi fără cele şase lucruri care îi sunt combustibil: orez, ulei, sare, sos, oţet şi ceai. De aceea de mai bine de 3.000 de ani, chinezii nu s-au mulţumit doar să cultive plantele de ceai ci şi să cerceteze metode de recoltare şi producere a ceaiului. Datorită diferitelor modalităţi de consum şi infuzare, băutul acestei licori implică o adevărată tehnică, fapt care necesită un mediu decent şi anumite maniere, acestea din urmă îmbogăţind conţinutul culturii ceaiului chinezesc.
Fiind un produs şi o etichetă culturală, ceaiul a fost permanent un mesager al culturii chineze, atât pe Drumul Mătăsii, în voiajul lui Zheng He pe mările vestice, cât şi în călătoria maritimă a călugărului Jian Zhen, în Japonia. Ceaiul s-a integrat în diferite civilizaţii, prezentând totodată caracteristicile tipice civilizaţiei respective.
În China şi Japonia unde se găsesc adepţi ai budismului, ceaiul este adeseori legat de Zen. Zenul urmăreşte pacea interioară, iar ceaiul se consumă de obicei într-un mediu liniştit. De aceea, o altă vorbă chineză spune că zenul şi ceaiul împărtăşesc acelaşi gust, care este de fapt un spirit de dreptate, linişte, armonie şi decenţă.

Ceaiul nu se bea doar acasă.
În China, ceainăria este locul unde oameni socializează şi se distrează. Prima ceainărie a luat fiinţă în perioada dinastiei Jin, în urmă cu aproape 2.000 ani şi povestea ei a fost consemnată ca o primă poveste în Cartea Ceaiului care ne spune că în perioada domniei împăratului Yuan Di (anii 276 – 323 A.D.), în timpul dinastiei Jin, o bătrână care vindea ceai pe stradă dăruia din banii câştigaţi celor săraci şi deşi era doar o vânzătoare care făcea comerţ ambulant, aceasta este forma primitivă a ceainăriei din zilele noastre. Mai târziu, în perioada domniei împăratului Xuan Zong (anii 713 – 714 A.D.), în timpul dinastiei Tang, exista un magazin specializat în pregătirea ceaiului care, şi mai târziu, în timpul dinastiei Song (anii 960-1279 A.D.), s-a bucurat de prosperitate. Ceainăria constituia deja, la vremea aceea, un loc unde oameni conversau, degustau specialităţi culinare, făceau afaceri şi admirau spectacole artistice. Ulterior, ceainăriile s-au diversificat pentru a servi cât mai bine clienţi de diferite meserii şi straturi sociale înfiinţându-se astfel ceainăria doar cu ceaiuri, ceainăria unde se bea ceai şi se mănâncă, ceainăria cu ceai şi preparate de cofetărie, ceainăria unde se joacă şah chinezesc şi ceainăria cu poveşti chinezeşti. Cea din urmă categorie a apărut la sfârşitul dinastiei Qing, în perioada 1898 – 1912 A.D., iar într-o astfel de ceainărie, ceaiul a cedat locul poveştilor, acestea devenind o a doua plăcere. Iniţial, povestitorul stătea singur în spatele unui birou, era îmbrăcat cu un constum tradiţional, şi folosea ca recuzită un evantai şi o linie de lemn. Apoi, unii povestitori au început să renunţe la recuzită, preferând să povestească stând în picioare şi uneori, folosind mai multe costume în funcţie de poveste. Poveştile de la ceainărie au loc de două ori pe zi: una între orele 15 şi 19, iar a doua începând de la ora 20, până la miezul nopţii. Unele ceainării organizează o povestire în plus, înainte de ora 15, care durează de obicei maximum două ore, fiind dedicată doar povestitorilor mai puţin cunoscuţi sau debutanţilor.
O astfel de ceainărie oferă ceaiuri înainte de începerea povestirii, ulterior fiind serviţi doar clienţii de casă. Multe ceainării sunt amenajate frumos, cu mobilă de lemn şi piese ornamentale pe pereţi, pentru a creea o atmosferă integrată povestirii, clienţii plătind pentru poveste şi nu pentru ceai.

Ceaiul, o poezie şi o filozofie
La început, este drept că ceaiul a fost medicament, însă cu timpul a devenit o băutură reconfortantă. A pătruns pe tărâmul poeziei, ca una dintre distracţiile
societăţii educate în China secolului al VIII-lea, iar în Japonia secolului al XV-lea a fost ridicat la rangul de religie a frumosului, sub numele de „calea ceaiului“ – un cult bazat pe adoraţia frumuseţii ascunse în sordidul cotidian. Calea ceaiului propovăduieşte puritatea şi armonia, miracolul bunătăţii reciproce, romantismul încrederii în ordinea socială. El constituie în esenţă o religie a imperfectului, pentru că încearcă să transpună în formă posibilă imposibilul vieţii de zi cu zi
Filosofia ceaiului nu este doar o sumă de concepte estetice, în accepţiunea obişnuită a termenului, deoarece exprimă ideile etice şi religioase ale Extremului Orient despre natură şi om dar este totodată igienă, pentru că vorbeşte despre binefacerile curăţeniei; este economie, pentru că dovedeşte că putem găsi confort şi în lucrurile simple, nu numai în cele complexe şi scumpe; este de asemenea geometrie morală, în măsura în care defineşte proporţia dintre om şi univers; întrupează adevăratul spirit al democraţiei orientale, pentru că le permite tuturor adepţilor săi să fie aristocraţi ai gustului. „Calea ceaiului” este singurul ceremonial asiatic care se bucură de respectul tuturor. Omul din rasa albă a strâmbat din nas la auzul diferitelor credinţe morale şi religioase ale rasei galbene, dar a acceptat fără ezitare băutura de culoarea chihlimbarului. În zilele noastre, ceaiul de după-amiază joacă un rol foarte important în societatea occidentală. Sunetul delicat al ceştilor şi farfurioarelor, foşnetul molatic al veşmintelor gazdei, catehismul zahărului şi al laptelui, care se repetă la fel în fiecare zi, în ceainării de lux sau în casele aristocrate, toate acestea ne arată că ceaiul se află la loc de cinste în Vest. Resemnarea filosofică în faţa sorţii, pe care musafirul o simte
atunci când e servit cu decoctul misterios numit ceai, este dovada de necontestat că în acele clipe Spiritul Orientului s-a arătat dar…să luăm mai bine o înghiţitură de ceai.

Visit allwallpapersfree.blogspot.com

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s