Dragobetele – Sărbătoarea vieţii, a iubirii şi a tuturor împlinirilor la români!

dragobete-navalnicul-nostru-zeu-al-dragostei-18445350Deşi, mai ales în marile oraşe ale ţării noastre obiceiul a dispărut, totuşi, în micile cătune şi în satele româneşti neinfluenţate de cultura occidentală, obiceiul sărbătoririi, la început de primăvară, a unei zile dedicate Îndrăgostiţilor, a rămas ca o puternică tradiţie venită din vremurile de mult apuse.
Să fi fost în timpul dacilor, când totul a început.
Până nu de mult, supravieţuind mileniilor şi nu doar secolelor, exista frumoasa sărbătoare specific românească, a „ieşirii ursului din bârlog” şi totodată a începutului de an agricol, ce anunţa reîntoarcerea la viaţă a tuturor făpturilor după geroasa perioadă a iernii, când totul pare mort.
Şi fiindcă era de neconceput revenirea la viaţă a naturii fără dragoste şi joc şi bucurie, acestei sărbători, ce ne-a fost lăsată moştenire, peste timp, de la înţelepţii daci, i s-a dat denumirea Dragobete sau Ziua Îndrăgostiților, ori Cap de primavără, sau Logodnicul Păsărilor, ea având loc în ziua de 24 februarie a fiecărui an, cu doar câteva zile înainte de o altă frumoasă sărbătoare vestitoare de primăvară, ziua de 1 martie, ziua mărţişorului.

istock_000015777770medium2

Divinitate mitologica similară lui Eros, zeul iubirii în mitologia greacă sau al lui Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, Dragobete este considerat a fi fiul Babei Dochia, aceeaşi despre care legendele populare spun că ar fi tors mărţisorul în timp ce urca cu oile la munte.

Întâlnirile de Dragobete sunt asemeni unei logodne!
Despre Dragobete ştim din tradiţie, că era un bărbat deosebit de chipeş şi iubitor, chiar năvalnic în dragostea lui de viaţă şi frumos şi că, oficia în ceruri, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, dar şi că, asemeni unui Cupidon poznaş, odată cu primul ciripit al păsărelelor, la început de primăvară, aprindea şi inima tuturor tinerilor după dragoste şi cânt şi bucurie.
Iată de ce, există chiar credinţa că, fetele şi băieţii care se întâlnesc cu ocazia acestei sărbători, vor avea binecuvântată iubirea lor, unul pentru altul, în tot restul anului, ori poate chiar tot restul vieţii, cu atât mai mult cu cât, orice întâlnire de acest fel, în chiar ziua de Dragobete, echivala cu o logodnă, precum toate animalele şi păsările erau căsătorite în cer de către însuşi Dragobete.

Port popular3Şi tinerii nunteau simbolic spre nunta cea adevărată
Ritualul sărbătoririi Dragobetelui, în societatea românească tradiţională, începea astfel. Îmbrăcați în cele mai bune haine, încă de dimineaţă, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii de unde plecau cântând către pădure, ori către luncă, pentru a aduna în mod special ghiocei dar şi alte flori, precum cele folosite pentru descântecele de dragoste, cu care se reîntorceau apoi în sat, unde fiecare dăruia fetei pe care o plăcea un buchet din florile culese.
Se întâmpla însă, în unii ani, ca vremea să fie neplăcută, să plouă sau să fie frig şi zăpadă, situaţie în care tinerii se adunau în casa unui prieten, unde în jurul sobei jucau diverse jocuri, sau depănau istorii doar de ei ştiute, ori îşi împărtăşeau preocuparea şi dragul ce îl aveau pentru câte o fată. Şi într-un caz şi în altul, oricum, de Dragobete se făceau logodne simbolice cărora nu de puţine ori le urmau şi cele adevărate, urmând apoi întemeierea de familii.
Dacă se strângeau însă, toţi în pădure, în jurul focului, tinerii băieţi şi fete stăteau de vorbă pe diverse subiecte, se cunoşteau mai bine şi chiar se înfiripau iubiri. Din când în când fetele plecau de lângă băieţi în căutare de tămâioasă şi viorele, flori ce erau apoi folosite în farmecele de dragoste. În alte locuri, în alte sate, exista obiceiul ca fetele „mari” să adune apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi, pe care o păstrau cu o deosebită grijă pentru că se credea că avea proprietăţi miraculoase asupra frumuseţii fetelor şi a şanselor lor de a-şi găsi grabnic jumnătatea, dacă îşi dădeau dimineaţa pe faţă cu această apă „născută din surâsul zânelor”. Atunci însă, când nu găseau nici omăt şi nici fragi, fetele adunau doar apă de ploaie sau de izvor, cu care îşi spălau părul. Un alt obicei ce avea loc tot de Dragobete, era acela al creării „frăţiilor de sânge” între băieţi în mod special, dar şi între fete, când îşi crestau cu cuţitul interiorul unuia dintre braţe, la nivelul încheieturii mâinii, iar apoi îşi suprapuneau încheieturile din care curgea sânge, pentru ca sângele ce trecea de la unul la altul să îi înfrăţească până în anul următor şi poate chiar, pentru toată viaţa.

doi-indragostiti1O altă credinţă populară legată de Dragobete, spunea că toţi cei care participau la această sărbătoare a vieţii şi iubirii, erau feriţi tot restul anului de boli, de toate necazurile, de moarte.
Şi Dragobetele se încheia cu joc şi bucurie, binecuvântări şi gânduri bune
La prânz, fiecare fată cobora spre sat în fugă – în Muntenia obiceiul se numea „zburătorit”- urmată fiind de un băiat ce alerga în urma ei, acela care o plăcea şi care dorea să îi devină logodnic. Dacă băiatul era iute de picior şi fata îl plăcea, se oprea şi îi dădea un sărut băiatului în văzul celorlalţi, aceasta însemnând că ei tocmai se logodiseră pentru un an de zile.
După prânz avea loc o petrecere unde veneau toţi din sat, fie că aveau sau nu, o jumătate, pentru a se bucura şi a dansa, pentru că, cine nu făcea măcar acest lucru, chiar dacă nu îşi găsise jumătatea, risca să aibă ghinion tot anul în toate privinţele.
Femeile măritate obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat în ziua de Dragobete ca să fie iubitoare tot restul anului, şi aveau şi grija de a-şi hrăni toate animalele din gospodărie cum se cuvine, să le facă să fie mulţumite, pentru ca tot anul să aibă o gospodărie spornică. Flăcăii mai plecau prin alte sate, din apropiere, ca să ducă cântul şi bucuria şi prin alte locuri, să primească binecuvântări şi gânduri bune, astfel încât, să le meargă bine în tot restul anului.

To-Lovers-SwanVedeţi dumneavoastră, ca un cuvânt de încheiere, voi spune doar, că lumea vremurilor de altădată trăia în armonie cu natura, iar sărbătorile satului românesc din timpul străbunicilor noştri, erau prilej de sinceră celebrare a vieţii, a naturii, a iubirii şi a Lui Dumnezeu, ceea ce, într-adevăr, aducea în vieţile acestor străbuni spor de sănătate, fericire şi viaţă îndelungată.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s