Familia de Medici

caterina_de_medici

Dacă în numărul trecut am prezentat câteva personaje masculine ale familiei de Medici, de data aceasta am sa mă opresc la un personaj feminin, o femeie puternică a cărei iscusinţă şi pricepere a fost liantul regatului franc într-o perioadă în care tronul ţării era “vânat” de influente familii franceze.

Percepută, pe nedrept, ca o intrigantă şi ca autoare a mai multor crime comise prin otravire cu substanţe realizate de parfumierul ei, Caterina de Medici a fost mai înainte de toate o femeie educată, puternică, cu o inteligenţă ascuţită, calităţi care s-au dovedit benefice în momentele de răscruce ale Franţei.

Căsătoria
Născută în aprilie 1519, la Florenţa, Caterina a rămas orfană la câteva săptâmăni şi astfel ajunge sub tutela mătuşilor şi unchiului ei, Giovanni di Lorenzo de Medici (papa Leon al X-lea). Prima parte a copilărie şi-a petrecut-o la mănăstire unde a primit o educaţie aleasă, studiind latina şi limba greacă. După moartea lui Leon al X-lea, Caterina, moştenitoarea de altfel a unei averi imense, a intrat sub tutela papei Clement al VII-lea, tot membru al familiei de Medici. El este cel care a pus la cale căsătoria Caterinei cu Henric de Orléans, fiul lui Francisc I (1494-1547). Căsătoria pusă la cale avea interese politice ce erau îndreptate împotriva lui Carol Quintul (1500-1558), împăratul Sfântului Imperiu Romano-German, şi totodată avea să devină pentru Francis I oportunitatea prin care şi-ar fi putut întări influenţa în peninsulă dar şi posibilitatea de a plăti datoriile regale cu zestrea pe care Caterina avea să o primescă.
Odată ce interesele au fost puse la punct, alaiul nupțial, sub conducerea lui Clement, îşi începe călătoria spre Franţa, unde la 28 octombrie 1533, la biserica Saint Ferroel les Augustins din Marsillia s-a celebrat, cu mare fast, ceremonia religioasă, urmată de un banchet organizat de Clement.
Conform tradiţiilor vremii, seara după banchet, tinerii însurăţei au fost conduşi în camera nupţială de Eleonora, cea de-a doua soţie a lui Francisc I. A doua zi dimineaţa, Clement a fost cel care a inspectat patul nuptial pentru a se asigura de deplina consumare a căsătoriei, acesta fiind garantul aranjamentelor dintre cei doi, deoarece după consumarea căsătoriei Caterina devenea soţie cu drepturi depline, nemaiexistând riscul ca ea să fie trimisă înapoi în Italia şi totodată pentru Francis era garanţia ducatului Urbio. Lucrurile vor lua a altă întorsătură la moartea lui Clement, survenită un an mai tarziu, deoarece Caterina nu a mai primit moştenirea mult aşteptată.

diane_de_poitiers 2

Viaţa la Curtea Franţei
Primul an al căsătoriei nu a fost unul fericit, îşi vedea soţul foarte rar, deoarece acesta era preocupat de a-şi împărţi timpul între amantele sale. Era conştientă că iubirea ei pentru Henric nu era împărtăşită, dar cu toate acestea se bucura de sprijinul socrului său, mare admirator, de altfel, al artei italiene. Inteligentă, veselă, ascultătoare, maleabilă, afectuoasă, Caterina reuşeşte cu uşurinţă să stabilească legături cu doamnele de la Curte.
Cu toate astea viaţa la curte nu a fost deloc uşoară pentru Caterina, care neputând avea copii îşi vedea ameninţată poziţia, mai ales că Henric se afla de mai mulţi ani într-o relaţie cu Diane de Poitiers (cu 19 ani mai în vârstă decât acesta), soţia defunctului seneşal de Normandia, care se bucura de o poziţie privilegiată la curte. Se spune că Diane ar fi susţinut căsătoria lui Henric cu Caterina – bunicul matern al Caterinei, Jean de la Tour d’Auvergne era fratele bunicii paterne a Dianei.
Într-un târziu, Caterina, după îndelungate tratamente pentru fertilitate a dat naştere primul copil, au urmat alţi 9, dar numai 7 dintre ei au supravieţuit.
După moartea lui Francisc, Henric îl urmează la tron, perioadă în care Caterina se vede nevoită să trăiască retrasă, dar cu toate că regele îşi anunţase oficial legătura cu Diane, soţia sa este cea care va rămâne la cârma regatului, atunci cand regele este plecat.
Adevărata domnie a Caterienei se instaurează după moartea soţului ei, acum este şi momentul de a scăpa de rivala sa, pe care a alungat-o de la curte.

Henri_II_of_France_-_Limoges

Domnia lui Francisc al II-lea şi regenţa
Odată cu instaurarea pe tronul Franţei al lui Francisc al II-lea, încep şi adevăratele lupte pentru putere. Familia de Guise, a căror nepoată de sânge albastru, Maria Stuart, moştenitoarea tronului Scoţiei devenise soţia tânărului rege, se vede întreptăţită de a se instala la palat, cu tânărul cuplul regal. Regele lăsase mână liberă familiei de Guise, numindu-l pe François de Guise, Mare Maestru al Franţei.
Una dintre masurile luat de Guise este de a o izola politic pe Caterina, care nu aratase un inters prea mare pentru politică, fiind mai degrabă interesată de sănătatea șubredă a regelui. Se mulţumeşte doar să redistribuie favorurile regale.
Tot acum încept revoltele locale, o premisă a războaielor religioase ce vor paraliza Franţa pentru o lungă perioadă de timp.
Moartea lui Francisc, şi încoronarea lui Carol al IX-lea, un copil de doar 10 ani, îi permite Caterinei să pună mâna pe guvernare, fiind numită de către Consiliul de Coroană, guvernantă a Franţei cu drepturi depline. Din acest moment va lua decizii în politică, va controla afacerile de stat, dar nu va reuşi să controleze întreaga ţară, care se afla la un pas de un război civil. Divergenţele aveau la bază convingeri religioase, o dispută între protestanţi şi catolici, după Reforma iniţiată de Martin Luther în Germania.
În dorinţa de a rezolva aceste probleme, regina cheamă pentru conciliere liderii celor două partide, dar totul se termină cu un eşec. Caterina tratează problema religioasă doar din punct de vedere politic. Tot în acest sens acordă toleranţă protestanţilor, dar luptele sunt departe de a se opri. Caterina oscilează între protestanţi şi catolici, iar în speranţa de a încheia pentru totdeauna aceste conflicte, oferă mâna fiicei sale, Margareta, hughenotului Henric al III-lea de Navarra. Însă totul va culmina cu Noaptea Sfântului Bartolomeu, care va rămâne, până la moartea sa, o pată pe domnia Caterinei.
Cei treizeci de ani de domnie ai Caterinei au reflectat personalitatea, slabiciunea şi perseverenţa sa, dar judecând după contextul politic al vremii, cu o ţară sfâşiată de lupte civile şi tendinţe autonomiste ale marilor feudali, a urmărit în realitate un singur scop – să apere moştenirea fiilor săi şi să menţină nealterată autoritatea regală, chiar dacă asta ar fi însemnat să mintă, să trădeze şi să ucidă sau să apeleze la vrăjitorie, aşa cum era acuzată deseori, în urma numeroaselor întâlniri cu Nostradamus.

Autor Maia Ionescu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s